Reîntâlnire
cu Margareta Pâslaru
Impresii
si pareri personale in FORUM
Interviu
realizat de Julia Maria Cristea - Viena
Sunt nume devenite legende care rămân adânc înrădăcinate
în timp şi scurgerea vremurilor nu le poate şterge
amintirea, ele fiind o prezenţă permanentă
care nu aparţine unei singure generaţii,
deoarece este inclusă în patrimoniul spiritual al
unei naţiuni.
Un
astfel de nume este cel al Margaretei Pâslaru, „copilul
minune”ce şi-a afirmat exploziv talentul la vârsta
de numai 15 ani şi care timp de decenii a dominat
muzica uşoară românească, a investigat
şi domeniul folclorului, cochetând cu mult succes
şi cu scena şi cu pelicula filmului, la vremea
respectivă cronicile din ţară şi
chiar de peste hotare considerând-o un robust talent
nativ, cu disponibilităţi nebănuit de
complexe. Citez din cronicile timpului:
"Margareta
Pâslaru a putut părea unora o apariţie
meteorică, o modă, un capriciu. Evident,
nu e. Face teatru, face film, cu tenacitate, cu
voinţă, muncind cu pumnii strânşi.
Şi cântă in continuare cu talent. A trecut cu
bine momentul critic când se despart apele, când se
vede cât la suta din glorie a fost fum şi cât
şi-a tras seva din pământul harului adevărat".
(Sanda
Faur)
Şi
pentru că acest har minunat – talentul, este aşa
precum neastâmpărul izvoarelor subterane care
trebuie să izbucnească în torente spărgând
crusta pământului, cântul şi scena nu i-au
fost îndeajuns, ele fiind ceva mai târziu urmate de
poezie şi compoziţie, domenii în care ne-a
deschis o altă portiţă de investigare nu
numai a surprinzătoarelor sale resurse creatoare ci
şi a unei sensibilităţi dureros de
profunde.
Au
trecut ani de când practic legătura spirituală
cu Margareta a fost doar virtuală, prin intermediul
discurilor care m-au însoţit în „băjenia
străinătăţii”, apoi după
revoluţie datorită emisiunii „Televiziunea,
dragostea mea” de la postul TVR Internaţional.
Am
ascultat-o şi am revăzut-o, femeia-copil cu
aspect de păpuşă Barbie care te fascina
nu numai prin albastru intens al ochilor ce puteau
oglindi şi seninul cerului şi îngheţul
iezerelor de munte, cât mai ales prin francheţea
privirii, care confirma un om integru al cărui cuvânt
era „beton armat”, spun asta deoarece în calitatea
mea de redactor – producător de disc, am fost
deosebit de impresionată de seriozitatea şi
profesionalismul cu care şi-a făcut întotdeauna
meseria.
Nu
de mult, într-o seară, navigând pe internet,
printr-o pură întâmplare, acea întâmplare ce de
obicei defineşte cele mai multe acţiuni din
viaţa noastră, am deschis site-ul Margaretei.
Şi am citit surprinsă:
„Prin
firma sa "M"Soul Production, Margareta Pâslaru
a oferit asistenţă materială următoarelor
organizaţii: Crucea Roşie Română;
UNICEF(pentru orfelinate); M.A.D.I.R, The Balkan Relief;
UNITER - Casa actorului matur; Overlook Hospital;
4 burse timp de doi ani la Academia de Teatru şi
Cinematografie din Bucureşti; Spitalul de boli
infecţioase (SIDA) Matei Balş; Sindicatul artiştilor
liberi profesionişti din România; Tsunami
relief”.
Am
recunoscut tenacitatea, dârzenia dar mai ales „Omul“
Margareta Pâslaru, care a rămas şi peste ani
şi pe meleaguri străine - unde oricare
expatriat ştie că nu este uşor, la fel de
sufletistă, la fel de umanitară, la fel de
receptivă la ajutorarea semenilor ei. Care a făcut
ca numele de român să fie rostit cu admiraţie
şi respect.
Ştiu
că mă lungesc prea mult, dar dacă socotim
că mă refer la o perioadă de peste 26 de
ani mi se vor acorda circumstanţe atenuante. Aşadar,
vreau să povestesc o întâmplare care mi-a rămas
încă vie în amintire, pe care nici o cronică,
nici un ziarist avid de ştiri senzaţionale nu
a relatat-o, iar Margareta cu modestia ei caracteristică,
a trecut-o sub tăcere. Dar, dat fiind că
relatarea este cam lungă o voi integra mai jos sub
titlul „Un Crăciun de neuitat dăruit
copiilor de către Margareta Pâslaru”.
Şi
mare mi-a fost bucuria când prin intermediul mailurilor
şi a Skype-ului am reuşit să reluăm
legătura, ca o punte peste ani, întorcându-ne în
timp, în vremurile de odinioară.
Am
dorit să ştiu mai mult, traiectoria
parcursă de Margareta pe meleagurile străine,
felul în care a reacţionat la impactul cu altă
lume – mai puţin prietenoasă, unde a trebuit
să reînceapă urcuşul pornind din nou de
la prima treaptă.
A
povesti despre mine imi displace, pe lângă lipsa
de timp lucrul la cartea mea autobiografică merge
ca melcu.
Imi folosesc experienţa din trecut, lucrând de
partea cealaltă a camerei de luat vederi ca producător-regizor-editor.
Pentru
amănunte ii invit pe cei
interesaţi să viziteze pagina de pe Internet
www.margareta.com.
Am
avut marea şansă de a fi intervievată dupa
plecarea unui regizor. Astfel am beneficiat de
un „culoar liber”. Nimeni in studioul nostru
nu realizase până atunci emisiuni dedicate
artelor plastice, pictorilor, sculptorilor, ori
eu am trăit în acest mediu fascinant. Bunicul meu
sculptorul consacrat Ion Dimitriu – Bârlad mă
folosea frecvent drept model, iar bustul meu lucrat de
sculptorul Medrea este şi acum expus în muzeul său
din Bucureşti.
Aş
vrea să relatez şi alte lucruri decât cele
care s-au tot vehiculat prin ziarele timpului. Aşa
de pildă îmi reamintesc şi acum o întâmplare,
sau o succesiune de întâmplări tare amuzante. Să
fi fost prin 1962 când seara, după orele 22,30 m-a
trezit un cor de băieţi care făceau
serenadă sub fereastra mea: “Cântau băieţii
– Viva Maria, Viva Maria, Viva Maria”- melodie din
repertoriul tău. Azi aşa,
peste câteva zile tot aşa, nu pricepeam motivul.
Ceva mai târziu am aflat că te-ai mutat la mătuşa
ta care locuia în acelaşi bloc, doar că la
etajul V şi seara, când te întorceai de la
teatrul Lucia Sturza Bulandra – aflat în colţul
străzii, unde jucai rolul lui Polly Peachum din
Opera de trei parale a lui Bertold Brecht, zecile de
admiratori îţi aduceau în felul acesta un omagiu.
Să-ţi mărturisesc – îmi imaginam că
primesc eu serenada - doar mă cheamă
Julia-Maria şi dacă nimeni nu s-a
gândit să-mi cânte pe sub geamuri, am profitat de
coincidenţa numelui…
Nostim.
E prima oară când
aud lucrurile astea. Stăteam la etajul V, serenada
nu ajungea până la mine. Poate că atunci aş
fi fost măgulită ca şi intr-un turneu
când la un concert mi s-au aruncat pe scenă o mulţime
de răţuşte de jucărie – asta
pentru a cânta “Raţa” din filmul “Impuşcături
pe portativ” sau mai mult, când mi s-au făcut
cadou doi mieluţi vii..
Când
ai realizat că muzica va deveni sensul vieţii
tale? Eu de exemplu m-am autobotezat la 14 ani – Lully,
după personajul cu acelaşi nume din romanul
Lorelei de Ionel Teodoreanu. Visam de pe atunci să
scriu.
Nu
a fost doar muzica, ci scena, cu tot ceea ce include ea.
Radioul
mi-a vrăjit copilăria. Ii ascultam pe Beligan,
Birlic, Vraca, Giugaru, ghemuită alături de
bunicul meu. Trăgeam
scăunelul mai aproape când se anunţa "Teatru
la Microfon". Fascinaţi ne imaginam scena acţiunii;
mister, suspans, aventură. Forţa imaginaţiei
este inbatabilă, aşa se explică probabil
dezamăgirea in faţa ecranizărilor după
un roman cunoscut. Este foarte greu să sincretizezi
intr-un timp limitat acţiunea propriu-zisă
şi mai ales trăirile personajelor ( care de
fapt sunt dinamica care generează "teatrul
total" - cum se numea atunci imbinarea prozei cu
muzica şi dansul) cu trăirea la voltaj maxim.
Plurivalenţa mi-a deschis drumuri noi şi aici,
unde explorez şi alte mijloace de
comunicare artistică. De pildă, am ales
muzica preclasică şi clasică, pentru
fundalul sonor al emisiunilor mele. Dragostea pentru
acest gen muzical mi-a rămas in sânge de pe vremea
lecţiilor de harpă şi pian, din copilărie.
Destinul a vrut ca ani mai târziu să fiu invitată
chiar in studioul teatrului la microfon, ca actriţă,
jucând în piesele “Şoseaua Nordului”
şi “Nu sunt turnul Eiffel”. De
altfel au apărut şi pe disc la Electrecord.
Ceea
ce este mai puţin cunoscut este faptul că la
invitaţia caricaturistului Nell Cobar ai compus
şi muzica de film pentru un episod din serialul pentru
copii – Mihaela, care era difuzat în fiecare seară
la ora 19 spre bucuria copiilor.
Radu
Goldiş a realizat orchestraţiile. Tot el avea
să semneze cu ani mai târziu aranjamentul de
ghitară a altei compoziţii care face
parte intrinsecă din universul meu spiritual.
Te
referi la superba rugăciune “Tatăl Nostru”
?
Copilul
din mine n-a uitat nici până azi momentul magic când
seara, la culcare, sub lumina candelei,
ingenuncheam cu bunica la marginea patului şi
spuneam Tatăl nostru. Simţeam că şoaptele
noastre ajungeau direct la ”Doamne Doamne”...Făceam
semnul crucii şi mă ghemuiam la pieptul
bunicii. Anii
au trecut. Ajunsă la casa mea, cu rostul meu, am
invăţat rugăciunea şi pe fetiţa
noastră - Măriuca.
Traversând
oceanul, amintirile m-au urmat cu intensă
claritate; am simţit o forţă divină
trimiţându-mă la pian. Dar incercările
repetate,
chinurile indoielii, m-au impins in pragul frustrării
până când bunica mi-a apărut
in vis şi inspirată, am definitivat
piesa in câteva ore.
L-am
căutat pe Radu Goldiş la Los Angeles, i-am cântat
piesa – voce şi pian - prin telefon.
Impresionat mi-a spus: ”Va fi ceva deosebit, trimite-mi
imediat caseta să-i fac aranjamentul”
Acompaniamentul lui plin de sensibilitate poate fi
ascultat şi pe Internet la pagina
http://margareta.com/muzica.htm
In
1998 si’99 am cântat rugăciunea in turneul
aniversar din Canada şi apoi in California.
A.B.
–Hollywood -1998: "Vă imaginaţi emoţia
care a cuprins intreaga sală atunci când,
inconjurată de copiii românilor imigranţi,
majoritatea in costume naţionale româneşti,
Margareta a interpretat un cântec de rugăciune
pentru toţi copiii lumii”
(foto:
impreuna cu Liviu Ciulei, regizor)
Inregistrarea
a apărut la Electrecord pe discul “40 de ani de
la primul disc” drepturile mele fiind donate
Crucii Roşii Române.
Cât
de şocant a fost pentru tine impactul cu o ţară
străină?
Nu
renunţă, adaugă o nouă audienţă.
Artistul
aparţine lumii, alt public se perindă la
fiecare spectacol, in diferite oraşe, in altă
ţară ori continent. Muzica are avantajul de a
fi accesibilă instantaneu peste mări şi
ţări, la orice oră din zi şi noapte,
in vârful muntelui, ori la malul mării, prin
radio. Are limbajul internaţional – cel al
sufletului.
Poate
să se afirme cu aceeaşi intensitate?
Depinde
de la caz la caz. Cred că totul este posibil. La 25
de ani daca există o cerinţă de piaţă
a genului respectiv. "Intensitatea"
depinde de marketing şi distribuţie, depinde
de profesionalismul şi seriozitatea managerului-impresar.
In anii '60, '70 generaţia mea nu a beneficiat de
posibilitatea angajării unui impresar propriu;
fiecare se baza pe talentul de la Dumnezeu şi pe
puterea de muncă. Eram solicitaţi direct, fără
intermediari.
În
străinătate se presupue că este infinit
mai greu. Nici măcar nu am tatonat domeniul muzicii
Pop. La 40 de ani mi-am diversificat paleta
exprimării artistice, reuşind in acest fel să
realizez ceea ce mi-am propus. Familia şi educarea
Măriucăi sunt priorităţile mele.
Evident,
succesul imbracă diferite forme. Nu
repeţi un succes din trecut, ci evoluezi, matur,
adresându-te altui public, altor cerinţe.
Pentru mine, multe din realizări au fost
peste aşteptări, la cei 61 de ani......
PREMII
PENTRU MARGARETA
La
“Telly Awards” 2003 (competiţie cu insemnătate
naţionala in Statele Unite) i s-a decernat Statueta
de bronz pentru emisiunea “Impromptu art”. In
2004, programul “Human Mosaics”, primeşte
in acelaşi context - Gold Classic Telly Award. La
concursul internaţional de la Arlington - Texas,
show-ul “Forever Music” obţine Crystal Award of
Distinction Premiul de excelenţă in
comunicarea vizuală (2267 de emisiuni din 11
ţări şi 48 de state americane au fost
supuse jurizării profesioniştilor de
televiziune).
“Aţi
adus cultura, arta, muzica, bunul gust in comunitatea
noastră. V-aţi impărţit cu noi
talentul şi spiritualitatea. Vă
mulţumim!” scria ziarul “Summit
Observer”.
Dimineaţa
-
12
iulie, 2004 Daniela
Caraman Fotea
Poate
un român să se asimileze intr-o altă ţară?
Nu
pot vorbi pentru alţii, sunt mulţi care şi-au
realizat visul. Cred că omul sfinţeşte
locul. Totul cere timp, pasiune, aptitudini şi multă
muncă. A fi omul potrivit la locul potrivit, răspunzând
cerinţei de piaţă, este problema cheie.
De pildă, am fost angajată la o galerie de artă
intr-un moment in care se promovau lucrările
pictorilor europeni.
Bagajul
cunoştinţelor artistice căpătate de
la sculptorul Ion Dimitriu Bârlad - bunicul meu, in
casa căruia am crescut - cursurile de desen şi
pictură pe care le-am urmat in adolescenţă
la Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" -
clasa Tofan - a determinat succesul primilor zece ani in
America. Dar după opulenţa anilor '80,
numeroase galerii in Statele Unite s-au inchis ca urmare
a recesiunii din anii '91,'92. Când o uşă
se inchide, o fereastră se deschide. Ocazia s-a
ivit, am trecut şi de partea cealaltă a
camerei de luat vederi. Situaţia precară a
pictorilor, necesitatea lor de a căpăta
vizibilitate,
m-a
indemnat ulterior să creez emisiuni de
televiziune in sprijinul lor.
Cât
de real este dorul de patrie in condiţiile unei
depline realizări materiale?
Unul
nu exclude pe celălalt. Indiferent unde trăim,
"casa părintească" rămâne leagănul
in care ne aşternem locul de veci. Pentru un
artist, dorul devine o sursă de inspiraţie
creatoare, un stimulent. De pildă, tulburată
de situaţia orfelinatelor am compus muzica şi
textul melodiei "Un copil uitat"; apoi a urmat
"Un pod peste ocean" devenind titlul discului
cu acelaş nume lansat in 1993. Inregistrările
le-am realizat cu Adrian Antonescu la New York
pentru Electrecord, apoi am donat incasările şi
drepturile de autor in beneficiul orfelinatelor.
De câte
ori mi-au fost recunoscute meritele (de pilda la inmânarea
premiului "Women of Excellence" din partea
senatului statului New Jersey) s-a menţionat faptul
că sunt româncă. In astfel de momente am
sentimentul datoriei implinite şi efectiv de mândrie.
Se
întâmplă frecvent ca dezidenţii să
dorească “o integrare atât de perfectă”
încât să-şi schimbe numele şi să-şi
“uite” limba maternă. Evident este un
fenomen restrâns, care totuşi există.Te-ai gândit
vreodată la o asemenea posibilitate?
Nu
m-am gândit. Colaboratorii
mei şi presa imi pronunţă numele in
fel şi chip, aşa cum pot şi cum le place.
Florena
DOBRESCU (fragment din ADEVĂRUL" - 7
iulie – 2003)
Margareta
Pâslaru a cântat in direct, cu o naturaleţe care
sfida până şi conceptul de play-back şi
a
demonstrat că se poate. Cum se poate şi să
vorbeşti o limbă română impecabilă,
in ciuda zecilor
de
ani petrecuţi departe de ţară, intr-un
moment in care această limbă e din ce in ce
mai uşor uitată
de
numeroşi artişti sau sportivi români plecaţi
in străinătate, fie şi numai pentru câteva
luni.
In
cadrul integrării e foarte impresionant ce ai facut
pentru copii. Ai rămas aceeaşi Margareta de
odinioară care te-ai luptat să faci un Crăciun
de neuitat la zeci de copii. Se spune că omul este
asemenea vinului, pe măsură se înaintează
în vârstă i se cunoaşte adevărata
valoare. Unul se transformă
în oţet, altul devine vin nobil.
Eu
cred că acela care s-a născut cu suflet de
artist simte profund durerile omeneşti. De
aceea işi foloseşte darul alinând suferinţele
altora, prin arta sa. Cu
anii, activităţile umanitare, voluntariatul, metamorfoza spirituală, diversifică
aptitudinile - lărgind orizontul.
Aşa
s-a născut Motto-ul meu:
"In tinereţe
ne străduim să ne facem "un nume"
La maturitate trebuie să folosim numele
spre binele altora".
In
general, fondurile de ajutorare au provenit din vânzarea
CD-urilor şi a casetelor, a drepturilor de autor pe
care le-am donat cauzei respective.
M-am
implicat nu numai în ajutorarea copiilor. Ca voluntar
am distribuit mâncare caldă bătrânilor
bolnavi şi singuri - programul "Meals on
Wheels"- la SAGE.
Apoi la
secţia de pediatrie a spitalului Overlook citeam
poveşti micilor pacienţi seara la culcare.
Programul pe care l-am iniţiat, "Adormind
cu un zâmbet" şi-a propus să alunge
teama de operaţie, ori de injecţie, cu
ajutorul unor scurte povestioare in care jucam toate
personajele, schimbându-mi vocea.
Ulterior,
observând că in calendarul american erau trecute
doar Ziua Mamei, Ziua Tatălui, a bunicilor, etc...dar
nu şi Ziua Copilului, am propus oficialităţilor
sărbătoarea de la 1 Iunie, cu care am crescut
in Bucureşti.
Dar
despre aceasta
discutăm după “1 Iunie”, când
voi avea noutăţi. Până atunci cei
interesaţi, pot urmari evoluţia evenimentelor
la pagina http://margareta.com/june_first.htm
Margareta,
în general oamenii au mai multe disponibilităţi
să fie nefericiţi decât invers. Tu care ai
fost şi ai rămas o luptătoare, dârză,
hotărâtă, care n-ai lăsat niciodată
să se bănuiască vulnerabilitatea
sensibilităţii tale ieşită la iveală
doar prin creaţia ta, poţi să-mi spui
ce inseamnă pentru tine fericirea?
A mângâia
pletele Mariucăi până-mi adoarme in poală,
a plănui viitorul cu Ghiuri la căldura
statornicei iubiri, a asculta ploaia răpăind
în geam in timp ce motanul nostru Bali toarce...Acestea
sunt momente fericite, pentru mine .
(foto:
Margareta
Pâslaru împreună cu fiica sa, Măriuca)
Însă,
când mă aşez la pian, ori când filmez,
perfecţionismul devine o sursă de nefericire
ştiind că intotdeauna se poate " şi
mai bine". Nu uit zicala: " nota 10 este
pentru Dumnezeu, 9 pentru elev". Dar este în
acelaşi timp şi un stimultent.
Şi
azi mi se mai cere compoziţia "Timpul"...Publicul
meu credincios m-a răsplătit cu nota 11 şi
ii mulţumesc. Satisfacţia lucrului bine făcut
poate fi numită fericire.
Care
a fost cel mai greu moment din viaţa ta?
Sunt
multe momente care concurează la "cel mai greu"…
Pentru a urca de pe un pisc inalt pe altul trebuie să
cobori in vale. Sus, jos, iarăşi
sus, este viaţa pe care o prezint în cartea
autobiografică la care lucrez de câţiva ani.
In ciuda interdicţiilor şi a suspendărilor
din anii '60, '70, mi-am urmat crezul artistic.
Nu
numai cântând, jucând în film sau pe scenă dar
şi scriind versuri pentru compoziţii ca cea a
lui Bogardo “Ca tine nu e nimeni”; “Pasărea măiastră”
a lui Vasile V. Vasilache (care a luat Premiul
Tineretului);” Să fi învingător” a lui
Temistocle Popa – le-aş înşira pe toate
sunt prea multe însă şi spaţiul nu-mi
permite. De altfel se găsesc enumerate în site-ul
tău.”
Nu
erau versuri, ci texte de muzică uşoară…cuvinte
de dragoste…
Au
urmat compoziţiile tale pe versurile unor poeţi
consacraţi, cum ar fi Ana Blandiana cu « Lasă-mi
toamnă pomii verzi »
pe care clasamentele o
enumeră printre cele mai iubite melodii ale
secolului XX in România. Apoi „Păsările“
pe versurile lui Eminescu; “Romanţa soarelui”
după Ion Minulescu... şi iarăşi
lista ar fi mult mai lungă. Ca în cele din urmă
să compui pe propriile tale versuri cum are fi “Timpul”;
“Cheia fericirii”; „Dacă ai ghici”;
”Pasiunea” …din nou trebuie să mă
integrez spaţiului, dar titluri ar fi multe.
Faptul
că anumite compoziţii proprii au plăcut
colegilor de breaslă, mi-a dat incredere De
pildă regretata Anda Călugăreanu mi-a cântat
“Timpul” in turneele din Germania. Păuniţei
Ionescu i-am compus special “Voroneţ” pe
versurile Constanţei Buzea. Corina Chiriac mi-a cântat
cu succes piesa comică“Bâlbâitul” (muzica si
text), Marian Stere a imprimat “Eu şi Timpul”
versuri V. Carianopol. Angelei Similea i-am oferit
compoziţia “Flăcări” pe care a
inregistrat-o excepţional. Intotdeauna voi dărui
creaţiile mele celor interesaţi, pentru a le
adapta stilului lor.
Pentru
corul Palatului Copiilor din Bucureşti am compus
muzica şi versurile melodiei “Omul bun invinge”
orchestrată de Ionel Tudor iar pentru copiii lumii
piesa“
Our Day, Children’s Day” dedicată Zilei
Internaţionale a Copilului, orchestrată de
Dave Davis şi inregistrată in Summit.
Strădaniile
mele de-a lungul vieţii au fost pentru oameni, de
dragul publicului, o perpetuă dăruire...
Fiecare artist crează o treaptă care serveşte
la urcuşul noilor talente. În afara textelor
proprii mă inspiră versurile in
care mă regăsesc.
Regretatul
poet Virgil Carianopol mi-a trimis cu dedicaţie un
volum de versuri din care face parte şi poezia “Flăcări”,
în care parcă mi-a ghicit sufletul.
« Şi
ard, şi ard, aşa de-a rândul, Ca mii şi
mii de stele.
Ii
luminez pe cei din preajmă, Arzându-mi visurile
mele.
Ştiu,
se va stinge crud odată, Această flacără,
stindard
Da-mi
pare rău că se va stinge, Fiindcă trăiesc
numai cât ard...”
Julia
Maria Cristea - Viena
Scriitoare
si jurnalista independenta
Fost
redactor Radio, Electrocord - Bucuresti
|